TU DE CE FACI FOTOGRAFII?

— De ce faci fotografii, intreb eu uneori, curios sa aflu cate motivatii posibile exista? — Pentru ca vreau sa iau cu mine apusul acesta. — Dar il iei cu tine inauntru. — Da, dar pentru scurta vreme, fiindca memoria are propriile ei planuri. — Poti uita un apus care te-a facut fericit? — Da, pentru ca se aseaza peste el, straturi-straturi, alte apusuri si tremururi si surasuri si furtuni si deznadejdi. Dar fotografia este ca un ascensor, care strabate etaje de amintiri si uitari pana la suprafata lucida a clipei de acum. Si impreuna cu imaginea ceva din farmecul acelor momente isi face loc in prezent, tragand dupa el alte amintiri. Memoria iti transeaza viata in bucati pe care le inchide in cufere grele. Viata ta, intelegi? Se afla toata inauntru, ca o franghie taiata in bucati ferecate in lazile memoriei. Exista bucati lungi si luminose, placute la atingere. Bucati soioase, dezlanate, la care strambi din nas. Bucati parlite la ambele capete si bucati mici, fosforescente, care stralucesc atat de tare incat crampeie de lumina razbat prin rugina balamalelor. — Acum incep sa te inteleg. De aceea in vremurile glorioase ale picturii temele predilecte erau portretele si marile victorii. — Da. Oamenii se foloseau de pictura pentru doua declaratii fundamentale: acesta sunt eu si atunci m-am simtit nemuritor. — Iar fotografia, la modul cel mai concret, ne pune la indemana cheile cuferelor memoriei. — Da, dar nu e atat de simplu. Iti amintesti de Einstein care spunea: Memoria este inselatoare pentru ca amintirile ne sunt colorate de evenimentele prezentului. — In acest caz fotografiez nu doar ca sa imi amintesc, ci si ca sa pot crede in amintire. — Asa este.