Reciteste un roman dupa o vreme. Senzatia unei alte carti, cu actiune cunoscuta, dar cu semnificatii noi, cu intelesuri care ti-au scapat sau care nu se conjugau la fel, te va urmari pe tot parcursul lecturii. Aici intervine una din cele mai frumoase contradictii ale perceptiei. Crezi ca este cartea diferita, dar e identica. Insa cititorul pe care il consideri acelasi, s-a transformat. Ni se intampla cu locuri, cu oameni si cu toate celelalte.
Am fost in turul Dobrogei alaturi de cursantii RGB Photography din grupa 45 in luna mai si am descoperit un taram minunat la capatul tarziu al primaverii. Acelasi traseu l-am parcurs acum, impreuna cu grupa 46, in toi de iulie.
Senzatia de spatiu colosal apare de indata ce treci cu bacul la Ostrov. Verdele crud de data trecuta se mai intunecase in sclipirile soarelui generos de vara. Primul contact cu natura de la sud de Dunare reprezinta punctul de pornire al unui itierariu intr-o Romanie altfel.
Popasul la Tropaeum Traiani si la Muzeul Arhelogic Adamcilsi reprezinta o minunata ocazie sa visezi alte civilizatii, oamenii si vietile altor oranduiri.
De aceasta data monumentul avea si ghid, un domn amabil si entuziast de la care am inteles cum stateau lucrurile cu secole in urma, dar si cat de uimitoare este fiinta umana, dornica sa isi satisfaca nevoia de comemorari triumfaliste ale victoriilor sau sa fure blocuri de piatra din opere de arta pentru a-si face grajduri sau hambare. Trecutul si prezentul, imparati nemuritori si hoti de piatra, calcifiati laolalta in povestea Tropaumului, de capriciile istoriei si eterna nevoie omeneasca sa ai si sa arati. Aceleasi pietre au scrasnit in opintelile salahorilor antici, au rasunat ritmic sub daltile boante ale jefuitorilor de ocazie, au gemut sub mistriile restaurarilor comuniste si au suerat zilnic in vantul dobrogean. La scara istoriei, anii vietii unui om sunt ridicoli. Insa acesti ani reprezinta singura rigla careia fiecare dintre noi ii poate numara milimetrii. Unii oameni vad in temelia Tropaeumului banale pietre. Dar daca ar privi prin ochii pietrelor, sutele de mii de rasarituri, de ridicari si pustiiri, ar vedea scara istoriei la o alta scara.
In mintile noastre, timpul si spatiul sunt o prezenta permanenta. Si se contamineaza reciproc pentru a se putea reinventa unul din energia celuilalt. De exemplu, uriasa intindere spatiala a cerului din zona Adamclisi e sinonima cu indelungata istorie a acestui colt de lume. Fiecare asfintit e o epoca sau o clipa. Si sunt atat de multe… Coplesitoarea Dobroge, cu norii care ii curbeaza nesfarsirea, iti arata spatiul ca sa pricepi timpul. Insa pentru aceasta revelatie ai nevoie cateva minute sa iti golesti gandurile de soaptele apasatoare ale prezentului high-tech, lucru deloc usor cand ne aflam in robia pixelilor si a mega-bitilor pe secunda.
Destul de repede, am ajuns in Vama Veche, un pas mic in timp si spatiu (cateva ore si cateva zeci de kilometri) insa un pas urias in perceptia timpului si spatiului.
De la fosnetul padurilor de salcam si amutirea stancilor erodate, la tatuaje, bikini si forfota policroma. Am dansat, am contemplat apusul si rasaritul, am ciocnit paharele intre prieteni, am recunoscut doar din atingere algele si meduzele, scaldandu-ne in intuneric.
Am stat la coada la cherhana si am trecut prin usa albastra, usa fara de casa, infipta in faleza Vamii. Porumb copt pe jar si rock’n’roll sub becul de la Stuf, pescari in haine ponosite la rasarit si bodyguarzi la cravata dupa apus, turme de lampioane pe tapsanele cerului, barbosi magnetizati si pescarusi lacomi, intreteseri de muzici, de stiluri arhitecturale, de glasuri, de dorinte si de energii.
Aproape doua zile ne-am lasat fascinati de vesnica Vama Veche, mereu innoita, mutilata, innobilata si transformata de natura si oameni.
Si cum nu m-am multumit cu o singura rupere de ritm, a construit partitura acestei excursii in trei parti: andante-allegro-andante. Sudul Dobrogei cu norii ei calmi, agitata Vama si in cele din urma spre nord, in soaptele fara de hotar ale eolienelor de langa marile lacuri.
Cetatea si muzeul Histria scurtcircuiteaza amintirile vietii de Vama Veche, iar masina timpului se reactiveaza. La Enisala intalnim un ghid tanar si dornic sa ne evoce viata soldatilor din garnizoana de pe varf de deal. Inca o data ochii mintii deapana filmul altor oranduiri, pe locurile in care imensitatea Razim-ului lasa senzatia de capatul lumii.
Drumul spre casa poarta parfumul albastrui si high-tech al Waze-ului care ne-a soptit sa evitam autostrada si in felul acesta am ajuns usor si placut in Bucurestiul cel de toate zilele.
Satele vechi, stancile erodate, animalele de povara si prisacile din margine de padure, desfasoara mai departe gandurile si starile noastre.
In excursia din mai si in excursia din iulie am fost cu grupe diferite, companioni diferiti in masina, soferi diferiti. Cel mai tare m-a frapat ca nu a fost nevoie nicio clipa, de-a lungul a 800-900km, parcursi in fiecare excursie, sa pornim radio-ul in masina. Fara sa stabilim ceva in acest sens, am intuit cu totii ca orice muzica ar fi poluat felul in care ne simteam. Se spune ca o creatie este incheiata atunci cand adaugandu-i sau scotandu-i ceva o strici. Nu era nici loc si nici nevoie in sufletele noastre de ceva in plus.
